Joc periculos : « de-a nonidentitatea »

Ce va să zică « o mulţime vidă », transgresând din limbajul matematic în limbajul cel de toate zilele, cel cu adresare receptorului comun, care nu aspiră la apartenenţa unui club exclusivist ? ? În limbajul matematic, expresia e definită implacabil, cert, fără drept de apel, e încriptată unui singur şi de necontestat înţeles, aparţine unui cod destinat unui cerc de iniţiaţi. Ei bine, mulţimea asta vidă, pe înţelesul omului comun, îşi pierde aura de noţiune şi trece prin colimatorul amatorului de comunicare figurată, unde totul este posibil : paradoxul, ambiguitatea, alternative antagonice, polisemia, contradicţia în termeni, decăderea în variante ale jocului de cuvinte, juxtapunerea livrescă în oximoron. În discursul literar, armătura din limbajul ştiinţific se poate dezintegra, furnizând alternative generoase ale lexicului dezinhibat de cutume şi rigori. Altfel spus, limbajul ţine trena acelei realităţi pentru care optează, în ceremonialul literar regizat de autor.

Sorin Tunaru optează pentru o realitate virtuală, oscilantă, variabilă , lunecoasă , relativă. Mulţimea vidă la care se raportează, este o sumă de elemente generate de forţa de creativităţii a absurdului. Absurdul în care suntem mânaţi deopotrivă , triumfătorii vremelnici şi cohortele de amărâţi rataţi prin gangurile vieţii urbane. Încă mai profesăm iluzia manipulării, symptom prin care credem că mai avem , fie şi iluzoriu, drept la gândire şi la acţiune, în direcţii ferm trasate şi dirijate. Adică, suntem ,părelnic vorbind, victimele unor norme, unor regului, unei seducţii constrângătoare care ne deturnează de la datul firii noastre.

Sorin Tunaru avertizează, cu mijloacele expresive ale prozei literare, asupra unui fenomen pe care nu suntem pregătiţi să-l intuim şi să-l “digerăm” mental: aplatizarea speciei umane, ştergerea hotarelor între bine şi rău. Confuzia ca rău necesar, după ruptura cordonului ombilical al unui mod de viaţă tradiţional, în care aveai simţământul comunitar de apartenenţă. Omul este adus la jalnica şi penibila condiţie de specimen ,în căutarea unui loc sub soare în care să trăiască, să muncească şi să socializeze în timpul liber. Adesea timpul liber se lăbărţează indecent, din criză de întrebuinţare a fiinţei umane, unde şomajul este aspectul cel mai vizibil, de suprafaţă.

Sorin Tunaru este sensibil şi atent la mutaţiile condiţiei umane şi adaptează limbajul la « noua ordine » a speciei umane, « ordinea humanoidă ». Societatea percepută de autor are norme minimale de convieţuire. Personajele comunică ambiental, au tabietul matinal al periajului de dinţi, numai că modul lor de a trăi , de azi pe mâine, fără plan şi fără scop, face să pară natural ca nasturii să fie lipiţi cu scoci !? pe pipetul lor păros. Nici purtătorii de uniformă, reprezentări ale autorităţii militare, nu mai aparţin normalităţii, decât în măsura în care sunt nevrotici şi înjură pitoresc, cu sete populară. Protagonistul poate cel mai pregnant , este tâmpitul, tâmpitul optim, tâmpitul maximal. Tâmpitul nu ştie pe unde merge, şi de ce, tâmpitul nimereşte pe unde apucă, între semeni, şedinţe, misiuni de luptă, medii marcate de promiscuitate, puşcării, şi tot tâmpit e şi criminalul care-şi primeşte cagula şi funia spânzurătorii, străduindu-se conştiincios să-şi aducă aminte ce şi cum. Omul-creatură se târăşte şi agonizează în necropola modernă, e omul de ceară şi de cenuşă din aglomerările urbane. Gunoieri aurolaci, chiriaşi multietnici şi multinaţionali gravitând în jurul meselor duhnind a băutură, singurateci eşuând în moarte, scufundaţi în propriile lor umori, vomă, bale, excremente. Moartea însăşi e decăzută din misterul ei terifiant, nu mai are aerul respecabil şi distant, e o moarte lâncedă, clocită .

Realitatea are o singură dimensiune, mizeria cotidiană . Bătrâni decrepiţi masturbându-se discret, în faţa televizorului, babe ce stau cu mâna întinsă sau şterg praful maniacal, bărbaţi şi femei scufundaţi în alcoolism, devoraţi şi devoratori de propiile lor coşmaruri, gânduri sleite de vlagă şi cotropite de nonsens. Obsesiv apare motivul tavanului, ca element definitoriu al claustrării şi al claustrofobiei. Mondenitatea, jocul au valenţe criminale, a se vedea dedicaţia “glumeaţă” inscipţionată pe o torpilă Iar imaginea căpitanului german ce mestecă apatic gumă, e ruptă parcă din suita filmelor americane, unde sclavii figuranţi poartă ceas, iar eroinele antichităţii poartă semnul de vaccin la braţ.

Natura însăşi germinează puturos, scabros .Natura e cleioasă şi ostilă. Stelele pe cer rânjesc spectral , holbându-se la avatarurile specimenelor umanoide. Universul cosmogonic nu mai are strălucire, măreţie şi nu mai fascinează . E un univers confuz, alcătuit osmotic din, regnuri şi tărâmuri interferate. Râurile însele sunt în curgere cleioasă, nişte Styxuri adormite şi fără stăpân.

Pământul este locuit , în joacă, de specimene nonidentitare, care roiesc într-o mulţime vidă.

E un joc periculos.

autor Virginia Paraschiv