Centenar Loli

100 de ani- LOLI

 

(coperta ediţiei a doua )

Astăzi e marţi, 24 mai 2011. Se împlinesc 100 de ani de la naşterea  unei fiinţe care, în împrejurări ciudate şi misterioase , a devenit personaj literar. Citez : « Este ziua de luni, 19 iulie 1985. Este o zi călduroasă, soarele frige, florile pălesc de căldură, seara, la orele 19 şi 20, începe un aer mai puţin cald şi foarte plăcut. Cerul e senin, nici urmă de nori. Soţia a plecat în oraş cu Niculina şi Eugen, iar eu stau la masă şi scriu evocările mele şi, atât cât mă ajută mintea, pun pe acest caiet insemnările mele.

M-am născut în oraşul Olteniţa, în ziua de 24 mai 1911. Ţin minte cum mă purta mama în braţe şi plângeam când eram mic. Pe tata nu l-am cunoscut, ne-a părăsit când aveam trei ani. Mama a rămas cu trei copii. Cum s-a descurcat şi cum ne-a crescut, nu ştiu. » ( Iagan Ameih, LOLI, Editura Transilvania, 2010, ediţia a doua, pagina 21, Colecţia Cititor de Proză) Mihai Ganea se ascunde în spatele unei anagrame : timiditate de autor, simţ ludic provocator, oricum degeaba cauţi să afli răspunsul la această întrebare sâcâitoare pentru el , pentru că te întreabă şi el scurt : Ai citit LOLI?Eu, semnatara acestor rânduri, am citi Loli înainte să-l cunosc personal pe autor şi mi-am manifestat public interesul şi aprecierea pentru această carte incomodă şi cu forţă mare de impact. Apoi m-am ataşat ireversibil şi de personaj, de Loli, şi de autor. Am scris despre carte, despre autor, despre Loli am scris succint şi tehnic,am evitat implicarea emoţională. Şi rău am făcut. Pentru că astăzi, la centenarul naşterii sale, mi-am dat seama că tot aparatul de comentariu critic e neavenit în faţa unei vieţi de om. Loli a existat cu adevărat. A existat şi a scris chinuit de frig, foame şi frică, nişte însemnări despre viaţa lui, aşa cum a fost, în mijlocul oamenilor, răi sau buni, oameni pe care i-a iubit sau i-a detestat, ca orice om, subiectiv şi poate nu totdeauna drept. Însemnările lui lapidare s-au topit într-o carte de mari dimensiuni, iar autorul îşi prezintă în prefaţă personajul, aşa cum l-a înţeles el : “Setea de adevăr şi raţiune face din Loli un maniac insistent şi periculos pentru Incompetenţă...a scăpat, dintr-o lume atât de nesigură, onest. Onest şi disperat”.

Un om onest care încearcă să se integreze social şi professional în magma sistemului communist. Face şi compromisurile ,pe atunci, la modă. Îşi ia carnetul roşu, îşi însuşeşte limabajul de lemn, se conformează cerinţelor comuniste statutare, dar are un păcat impardonabil. Chiar este un om cinstit şi atunci este pleznit în moalele capului de sistem. El şi alţii ca el, care către sfârşitul epocii comuniste, deveniseră o populaţie majoritară privată de demnitate, de speranţă şi de elementarele mijloace de supravieţuire. Exista un vag premiu de consolare, Europa Liberă, post de radio ascultat cu voluptate, pe furiş. O parte din fiinţa umană refuza totuşi îndobitocirea programată. Era însă greu să ai gândire independentă şi echilibrată cu obsesia că te toarnă vecinul de bloc şi că pierzi rândul la lapte şi la tacâmuri de pui. Mă întreb dacă un tânăr care citeşte întâmplător aceste rânduri înţelege o iotă din ce spun aici. Pentru că într-un domeniu,  sistemul malefic totalitar a reuşit. A reuşit să creeze mediul favorizant pentru uitare şi nepăsare. Autorul Mihai Ganea este cel mai în măsură să relateze de câte ori şi cu câtă înverşunare a fost taxat ca scriitor care tratează o temă epuizată, falimentară şi expirată. “Indispui cititorul, cititorul modern e pragmatic şi nu are timp de memoria mizeriilor comuniste” . Nu ştiu cât de indispus e cititorul, dar cu siguranţă decidenţii topului “succeselor” literare sunt foarte indispuşi. Adică de ce să nu construim notorietate pentru interpelarea scatologică a patriei, ca simbol al revoltei contemporane? De ce să nu ciugulim la recomandările simandicoase ale criticilor oficializaţi fie produse literare erotico-manelizante, fie eşantioane snoabe, alambicate cu pretenţii de subtilităţi insurmontabile cititorului plebeizat ?

Dar să ieşim din tenebrele orientărilor literare contemporane, şi să-l celebrăm pe Loli cel care născut acum un veac, spunea prin anul 1989 resemnat şi obosit de revolta lui interioară eşuată în pustiul trăirii cotidiene : « O, doamne ! Ajută-mi neputinţei mele ca să trec cu bine peste ultimul prag care este al morţii »...Şi l-a trecut. Am fost la cimitir să văd cum şi-a aflat odihna veşnică. Povestea o ştiam dar una e să ştii din vorbe câte ceva şi alta e să vezi cu ochii tăi. Raul, nepoţelul drăgălaş şi isteţ din cuprinsul cărţii, cel care e consemnat cu perle de căpiere rostite la grădiniţă în faţa tovarăşei educatoare, ne-a condus, pe mine şi pe unchiul său, Mihai Ganea, într-un slalom printre monumente funerare, până la gardul cimitirului, de pe strada Horia, Baia Mare. Am stat şi m-am uitat stupefiată peste gardul de sârmă, unde se vede un teren acoperit de vegetaţie sălbatică, buruieni, tufişuri. Terenul are şi un proprietar, şi-a reluat prin lege proprietatea lui de drept, a îngrădit-o, nimeni nu mai are acces. Crucile de pe morminte au dispărut. Morţii, atâţia câţi sunt, dorm sub sub buruieni, fără cruce la căpătâi. Loli e şi el acolo. Singur şi inaccesibil. Urmaşii nu pot face nimic. Dreptul de proprietate e sfânt. Şi gata. Mai mult nu pot spune. Faptul e consumat. Loli, după 100 de ani de la venirea lui pe acest pământ, are o şansă de a sfida uitarea planificată. A ieşit din viaţa telurică şi a intrat în nemurirea vieţii spirituale. A intrat ca om, cu toate ale lui, într-o carte. O carte care îşi va afla , prin stăruinţa celor care-l preţuim pe Loli, şi nu mai suntem deloc puţini, şi cititorii doriţi şi aşteptaţi. Si tot cititorii vor fi comentatorii, Cititorii de proză, loiali, sensibili şi inteligenţi.

                                                                    Virginia Paraschiv

 

Prefaţă la ediţia a doua

            Invitat la o emisiune TV, la un an după apariţia cărţii despre Loli, am fost tentat să pedalez pe ideea personajului meu, aceea de a mă adresa generaţiilor viitoare, dar spre surprinderea mea, moderatorul, un distins prieten şi coleg mi-a sugerat o idee mai apropiată de noi. Oare nu ar fi mai bine să ne gândim la propria noastră fiinţă înainte de a încerca să transmitem ceva celor ce vin după noi ? Ne iubim oare destul pe noi înşine pentru ca, raportându-ne la această iubire, să încercăm să ne iubim aproapele ca pe noi înşine ? Nu ar fi cazul să ne iubim pe noi înainte de a încerca să iubim pe alţii ? Şi uite aşa mesajul meu către generaţiile viitoare şi-a diluat consistenţa devenind o mostră de slăbiciune temporară şi stânjenitoare. Avea dreptate prietenul meu Dan Filimon, doctor din Piatra Neamţ. Loli, personajul controversat al cărţii mele, a iubit până la sacrificiu oamenii, dar a uitat să se iubească pe sine şi asta l-a costat libertatea de a fi el însuşi. Dispreţuit de burghezi pentru că se înhăitase cu bolşevicii iar de comunişti, pentru că era un intelectual burghez, Loli va cădea în dizgraţie şi uitare. Istoria Maramureşului nu pomeneşte nici data şi nici locul morţii sale. Comuniştii sunt necruţători cu cei care le stau împotrivă. Urmaşii i-au urmat destinul. Dar cartea vieţii lui Loli nu s-a închis încă. Ediţia întâia a avut un impact neprevăzut de autor. Cei care au citit volumul în Baia Mare, au avut reacţii ciudate. Unii s-au recunoscut ca personaje şi au reacţionat ca atare. Alţii au recunoscut oameni şi evenimente pomenite de Loli cu ocazia diferitelor treceri ale acestuia prin cotidianul „cartierului veseliei”, cum îl numea acesta când se plimba pe străzile din perimetrul gării Baia Mare. Dar foarte mulţi au citit cartea, care pe unde au apucat-o, întrucât tirajul redus nu le-a permis mai mult. Au fost cazuri de licitaţie a cărţii prin cartiere, ajungându-se la sume demne de invidiat de către orice autor de romane comerciale. Au fost şi cazuri de violente supărări şi ameninţări cu trimiteri în instanţe de judecată din partea celor care s-au recunoscut vizaţi într-un anumit fel.  Un lucru a fost sigur. Cartea s-a citit pe nerăsuflate, cu butoanele date la maxim şi asta spre disperarea criticilor mei frunzăritori de texte literare. Pentru că majoritatea comentatorilor de carte  avizaţi, s-au mulţumit doar cu frunzăritul cărţii, refuzându-i lui Loli o judecată dreaptă, aşa cum se cade a se face în cazul unor juraţi cumsecade. În ultima vreme Loli a devenit mai cunoscut şi interesant. Se cerea o nouă ediţie, lucru greu de realizat în condiţiile de criză care bântuie România de la o vreme încoace. În plus, una din asociaţiile scriitorilor români nu i-a acordat nicio atenţie ,considerând cartea fără valoare literară, având un subiect desuet şi falimentar, „Epoca de aur”. Foştii comunişti nu mai doresc să-şi amintească de trecut. Cei care au cântat, slăvit şi servit comunismul românesc, vor să-l uite cu desăvârşire. Uniunea Scriitorilor din România a respins cartea şi pe autorul său. În schimb, alte asociaţii au fost de părere că Loli poate intra în literatura română pe uşa din faţă. Liga Scriitorilor din România a acordat atenţia cuvenită cărţii şi autorului. Premiul pentru proză acordat pe anul 2010 autorului, reprezintă o recunoştere concretă a valorii operei sale. Nu ştiu de ce, dar am impresia că se pedalează prea mult pe ideea uitării trecutului. Cu o grabă neliniştită, insistentă şi profundă, uneori până la enervare, cineva din umbră veghează ca lucrurile să alunece spre uitare şi detestare. Generaţia actuală abia dacă îşi mai aminteşte ceva din „epoca de aur”. Asistăm oare la un nou proces de spălare a creierului ? Cine o face şi cu ce scop nu se cunoaşte. Oamenii, îndobitocoţi de criză şi bombardaţi sistematic de media străzii, au uitat până şi gustul salamului cu soia şi de graniţele închise. Tinerii au auzit ceva de trecut, dar părinţii nu prea vorbesc de el. Le este lehamite să-şi mai amintească, iar prezentul este tulbure şi lipsit de perspectvă. S-a păstrat, aproape integral, fosta nomenclatură. Cei care nu au fost membri de partid comunist sau colaboratori ai securităţii, au căzut în dizgraţie. Se spune că Partidul Comunist Român, prin numărul de membri raportat pe cap de locuitor, a fost cotat drept cel mai puternic partid comunist din lume, întrecând sub raport  proporţional şi partidul comunist chinez. Cu cât sistemul se apropia de faliment, cu atât înghesuiala de a deveni membru cu carnet de partid, era mai mare, într-atât sistemul totalitar părea ancorat în veşnicie. Azi, celor care nu s-au lăsat înregimentaţi în partidul roşu li se aplică replica necruţătoare: Domnule, membrii de partid se alegeau din rândurile celor mai buni „tovarăşi”, restul erau nişte derbedei. Fără comentarii. Dacă uităm trecutul, riscăm ca acesta să se repete. Deja întrevăd o tendinţă în acest sens, încercarea reprimării  dreptului la cuvânt în unele medii. Mie îmi este frică de uitare şi de consecinţele ei nefaste. Cea de a doua ediţie a cărţii, îmbunătăţită şi adăugită de autor, este completată cu un studiu de caz al Virginiei Paraschiv, ceea ce reprezintă un argument în plus de apreciere. Mulţumesc tuturor celor care au avut bunăvoinţa şi răbdarea de a citi cartea, şi care m-au determinat să public ediţia a doua. 

Autorul

Un singur lucru nu poate Dumnezeu: Să ne mântuiască fără de consimţământul nostru.

N. Steinhardt

Cuvânt înainte

 

 (coperta primei ediţii )

Primul caiet l‑am primit de la Loli în 1986, ultimul în 1990, cu câteva luni înainte ca el să dispară pentru totdeauna. Le‑am păstrat până acum.

În număr de cinci, caietele lui Loli au fost marele lui secret. Când le‑a scris? Cum le‑a scris? Aflăm din lectura lor. Ciudat este faptul că a reuşit să le păstreze. Ştia că vor ajunge la mine, dar prima custodie a fost a lui Robert. Dintre toţi nepoţii l‑a preferat pe acesta.

Evadând din cercul familial, unde loial şi iubitor a fost toată viaţa, unica, dar fundamentala sa neîncredere în ai săi, s‑a manifestat cu ocazia scrierii, păstrării şi predării caietelor. Taină şi conspiraţie. Loli nu a cruţat pe nimeni.

Mi‑am asumat întreaga liberate în toate problemele care priveau transcrierea, pregătirea şi editarea lucrării, hotărârea mea fiind influenţată şi de dorinţa, aproape morbidă şi perversă, a autorului ciudatelor pagini, de a le dedica urmaşilor, tuturor celor care l‑au cunoscut şi mai ales „generaţiei viitoare”.

Dar sarcina mea a devenit mai grea decât crezusem. Ca autor al unui mic şi unic volum de poeme publicat, cei drept, la o editură de mare prestigiu, experienţa mea de scriitor şi publicist era prea modestă pentru a mă încumeta să scriu o carte atât de mare, chiar dacă principala sursă de inspiraţie erau cele cinci caiete studenţeşti pe care le‑am primit sub titlurile:„Loli” sau „Culaie al Tatii Şiţii din Olteniţa”. În afară de corectarea unor greşeli gramaticale şi adaptarea la ortografia modernă a trebuit să cercetez şi să mă încredinţez că personajele din lumea lui Loli au dispărut odată cu ea, fără putinţa de răzvrătire.

Am păstrat primul titlu, Loli. Această bizară poreclă îl caracterizează suficient de bine iar cei apropiaţi, familia şi mai ales nepoţii, aşa‑i spuneau.

Cititorul are posibilitatea să cunoască evoluţia extraordinară a omului încă încorsetat în prejudecăţi şi spaime delirante dominate de ignoranţă şi prostie, spre o aşa‑zisă lume „mai dreaptă şi mai bună”. Dincolo de iluzie şi utopie, lumea lui Lolise dezvăluie clară şi resemnată. Acesta intuieşte primejdia apocaliptică a Incompetenţei, incomprehensibilă şi neînduple­cabilă. Sunt texte care „cristalizează” o înţelegere mai specială şi mai profundă a naturii omului „de tip nou”.

Unii autori scriu o carte numai cu scopul de a scăpa de ea. Ficţiunea domină naraţiunea în proporţie variabilă. Am vrut să păstrez „autenticitatea” fără să o deformez cu „artificiile” specifice profesiei. Un peisaj privit prin obiectivul unui aparat de fotografiat poate fi trucat la infinit. Acelaşi peisaj privit cu ochiul unui artist plastic îşi dezvăluie spiritul şi personalitatea generatoare de trăiri şi emoţii, fără nici o legătură cu fotografia sa, deşi se descarcă tot pe un suport celulozic. Personalitatea lui Loli, mesajul său, este tot ce contează în această carte.

Pentru cititorii care doresc să urmărească, dincolo de relatările „adevărate”, destinul eroilor autentici, pot spune câteva amănunte, aşa cum le‑am primit de la un medic din cadrul Spitalului din Sighet, a cărui identitate nu o pot dezvălui, şi a fostului şofer de pe Ambulanţa Staţiei Judeţene de Salvare Maramureş, domnul „M”. Pacienta Pop Viola, în vârstă de 75 ani, a fost internată la data de 22.08.86 în secţia psihiatrie paranoică a Spitalului din Sighet, de unde a fost transportată în stare terminală la data de 15.10.86 la o adresă de lângă Miliţia din Baia Mare. Cum a ajuns la Sighet? O spune foaia de observaţie din 15.10.86, iar din foaia de observaţie datată cu 18.08.86 a Spitalului Judeţean Baia Mare aflăm că pacienta avea arteroscleroză cerebrală, hipertensiune arterială, hidrocefalie internă comunicantă şi cardiopatie ischemică, diagnostic care, după părerea mea, nu justifica internarea în secţia de „bolnavi psihici furioşi” de la Sighet, spital cu competenţă modestă faţă de colosul sanitar judeţean. Adevărul îl intuim numai după ce discutăm cu vecinii şi apropiaţii bătrânei. După asasinarea fiului său, Ganea Nicolae Ovidiu, în anul 1966, arestat de către căpitanul de miliţie Pop, la dispoziţia procurorului‑şef al judeţului, tovarăşul Petruţ, mama băiatului trecea zilnic pe strada „Scânteii” din Baia Mare din faţa Securităţii şi Miliţiei Judeţene. Se oprea lângă zidurile înalte şi se ruga: „Blestemaţi să fiţi de Dumnezeu că mi‑aţi omorât pruncul”. Apoi pleca mai departe. Asta zilnic. Douăzeci de ani! Fără comentarii.

Am insistat ca bunul gust să ascundă unele detalii, prea oficiale şi teribil de stridente, iar compasiunea să‑i cruţe pe unii încă în viaţă şi aşa chinuiţi destul de apropierea sfârşitului. Nu am omis, din remarcabila relatare a autorului neobişnuitelor însemnări, credinţa în Dumnezeu şi speranţa că generaţiile viitoare vor repara lumea într‑o zi. Totuşi nu pot să‑mi stăpânesc teama că, printre rânduri, spre finalul însemnărilor sale, aş fi întrezărit ameninţarea unei noi Apocalipse.

Setea de adevăr şi raţiune face din Loli un maniac insistent şi periculos pentru Incompetenţă. Într‑o notă din prefaţa unui caiet se confesează: „Nu voiesc nimic, dar trebuie să fac şi eu ceva. Bunul Dumnezeu mi‑a dat raţiune ca să judec şi nu sunt obligat să mă supun orbeşte la aiurelile altora, nici să mă transform din cal în măgar sau să fiu îmbrobodit ca un papă‑lapte, cum se încearcă în zilele noastre când «Incompetenţa» şade la loc de cinste”. A scăpat ca prin urechile acului, cum s‑ar zice. Foarte multe „adevăruri” i‑au scăpat şi lui. Ciudat este faptul că a scăpat, dintr‑o lume atât de nesigură, onest. Onest şi disperat.

Loli este un răzvrătit, un nonconformist. Caracterul său este destinul său. A nu se confunda cu un inadaptabil. Ar fi o greşeală regretabilă. Este un Prometeu şi un Sisif în acelaşi timp, iar dacă ar fi să‑i motivez absurditatea, aş spune, parafrazându‑l pe Camus, că Loli este un om fericit.

Îmi este imposibil să exclud, din raţiuni de bun simţ şi compasiune, din acest cuvânt înainte, menţiunea că a scrie nişte însemnări de genul caietelor lui Loli, pe vremea când a trăit el, era un act de mare curaj sau unul de nebunie. Însuşi autorul însemnărilor recunoaşte că a distrus o dată manuscrisul dar, mustrându‑l conştiinţa, a revenit după o vreme şi l‑a rescris, numai şi numai din dorinţa de a comunica urmaşilor „generaţiei viitoare” că: „Aşa a fost!”.

Personajele îşi păstrează numele. Am considerat că este dreptul lor. Dar am făcut‑o şi pentru a păstra acurateţea textului. Dacă uneori trebuie să punem degetul pe rană, atunci să o facem, măcar o dată.

Faptele sunt reale. Ficţiune – nici vorbă. Totul este autentic. Periculos de autentic. Povestea este „adevărată”. Din vara lui 1990 şi până în iarna anului 2006 a trecut suficient timp pentru ca cineva din contemporanii lui Loli să mai fie în viaţă. El însuşi, dacă ar mai fi trăit, ar fi avut 95 de ani. Cam rară performanţa, la omul de astăzi. Cât priveşte comunitatea băimăreană care l‑a găzduit, în cea mai mare parte a vieţii este onorabil descrisă. „Frumoasă era Baia Mare în trecut. Era foarte frumos, pe atunci, parcul. Sus, pe deal, era sanatoriul canonicului Breban. Mai sus, se auzea toaca de lemn bătând. Clopotele sunând, de la vitele care păşteau. Cântecele fetelor şi băieţilor care lucrau la câmp. Noaptea se vedeau minerii cu lămpile de carbid. Era o frumuseţe când, în întuneric, pe Valea Roşie, apăreau minerii cu lămpile lor. Arătau ca nişte licurici. În parc ardeau becurile. Peste tot era lumină ca ziua. Lumea era fericită şi cu voie bună.”

Scene sau cuvinte obscene – mai rar sau deloc. Să nu uităm că Loli a trăit şi a fost educat într‑o lume în care spiritul decenţei şi morala creştină erau elemente dominante. Degradarea de mai târziu este rezultatul influenţei doctrinei comuniste, a analfabe­tismului clasei muncitoare şi al ţărănimii muncitoare, promovat la vârful dictaturii.

Situaţiile şi trăirile tratate în lucrarea, cu pretenţii de roman, nu rămân vagi în faţa cititorului. Simpla lor redare, fără o sofisticată stilizare, care ar denatura teribil de mult prezentarea, stimulează emoţia şi le fac accesibile. Cu excepţia unor puţine şi nevinovate scene romantice, deloc afrodizace, călătoria lui Loli prin cenuşa imperiului comunist este redată simplu şi concret. Pe şleau, cum s‑ar zice.

Loli este la îndemâna oricui. Rămâne un păcat refuzul de a‑l cunoaşte. Este personajul care ne‑a reprezentat pe cei mai mulţi dintre noi, aşa cum am fost, într‑o epocă zisă „de aur”. Dacă aş exagera, dar numai puţin, din punctul meu de vedere, aş spune că Loli, acolo unde este el acum, este un sfânt. Un sfânt, cel puţin, ca sfântul Sisoe, al lui Topîrceanu, neliniştit şi simpatic, oricând dispus să coboare pe pământ ca să‑şi etaleze minunile.

Ca poveste „adevărată”, cartea poate deveni şi un autentic document acuzator. „Am trăit două lumi, dar niciodată nu mi‑am închipuit că voi ajunge la bătrâneţe să n‑am ce mânca”. Din relatările familiei şi a celor apropiaţi, Loli a murit în secţia de terapie intensivă a Spitalului judeţean din Baia Mare în luna februarie a anului 1991, după o scurtă perioadă în care a refuzat categoric să se alimenteze. „Cu scrisul am terminat, prin faptul că nu mai am ce scrie. Îmi este milă de eroii neamului de la Timişoara şi Bucureşti. În special de tineretul căzut pe câmpul de luptă, pe baricade. Jertfe care s‑au adus în zadar, ca să beneficieze alţi escroci, care la adăpostul lozincilor mincinoase, vor chinui mai departe Poporul Român. Din lupi nu se fac oi niciodată! Atât.” Nu pot să anticipez, sub nici o formă, care va fi impactul etic asupra publicului şi a criticii. Dar că Loli a existat şi a descris o epocă, aşa cum a fost, rămâne un fapt de necontestat. Editorii, după ce vor consulta lectorii şi consilierii literari, vor decide dacă îl aduc sau nu pe Loli, „post mortem”, în faţa instanţei cititorului ca inculpat sau judecător. Nici sarcina lor nu va fi uşoară.

Ca istorie de caz, Loli va domina multă vreme minţile multora prin aducerea în actualitate a tot ce este specific unor vremi trecute, dar cu tendinţe periculoase de reîncarnare în „generaţiile viitoare”. Ca operă de artă – mă abţin de la orice comentariu de specialitate, fiind preocupat mai mult de efectul coliziunii personajelor cu lumea de azi sau de mâine, mai puţin de valoarea literară sau semnificaţia ştiinţifică a cărţii. Pe parcurs, sfătuit de bunul meu instinct de conservare docil şi prudent, am hotărât să o public anonim. Am şi eu „antecedentele mele politice”. Vânătoarea continuă cu mai multă sălbăticie printre urmaşii lui Loli. La fel ca în „Căutarea Sfântului Graal”.

Am fi tentaţi să credem că Loli, scriindu‑şi evocările cu o disperată onestitate, s‑a răzbunat din plin. Dar nu este aşa. Celor care ar dori să savureze efectul material, vulgar, al răzbunării, Loli le reaminteşte că răzbunarea şi răsplata pentru faptele oamenilor aparţin lui Dumnezeu.

Loli trebuie să ne facă pe toţi – politicieni, guvernanţi, oameni de rând – să înţelegem că „O lume mai dreaptă şi mai bună” nu trebuie să rămână un simplu slogan. Expectativa, ca manieră de supravieţuire, a fost şi rămâne o atitudine, de rezervă, extrem de periculoasă. Aşa cum a spus Edmund Burke (1729‑1797), „Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea deoparte”.

În această dimineaţă de iarnă în care zăpada ne îngroapă încet, dar sigur, am luat hotărârea de a transcrie aceste caiete în care începe saga clanului Ganea. Prima generaţie.

Iagan Ameih D.