Ferestre/ flux de ŞTIRI

Friday 26 October 2012

“Marmură albă”, ed. Bibliotheca, 2012, autor Popescu Constantin


   ANUNȚ:
      Ultimele exemplare ale cărții pot fi procurate cu plata ramburs sau prin virarea banilor în contul BCR: RO22.RNCB.0676.0834.9112.0001 pe numele Popescu Constantin. Prețul volumului este 18 RON. Pentru relații, scrieți la po_cos@yahoo.com sau tel. 0723.478.485

FLORI DE TEI (Fragment din volumul “Marmură albă”, ed. Bibliotheca, 2012)

        ...
      3. Domnul Henri
      Eu sunt Henri şi sunt tatăl Cristinei. După toate cele care s-au petrecut, am hotărât să plec din Spania pentru totdeauna. În Franţa, unde mi-am luat singur  numele de Henri. Am plecat de acolo unde mă numeau don Miguel. Am vândut tot ce aveam. Bunurile pieritoare, averi, tot. Tot... Cristina mi-a fost luată de băiatul acela slab, înalt şi cu păr lung, venit de aici. Nu, nu era slab, ci puternic. A iubit-o, mi-a luat-o el în inima lui, rupând-o parcă din inima mea.
     O, nu înţelegeam. Nu ştiam. Eram orb.
    Am venit în Franţa, ca să pot renaşte cu învăţătura primită în dar de la Jean. Înainte? Altul trăise prin mine, nu eu, Henri.
     Pe când îmi spuneau don Miguel, avusesem grijă să adun bogăţia şi averea pe care mă învăţaseră că trebuie să le aibă un bărbat. La patruzeci de ani aveam multe de oferit viitoarei soţii. O căutam. Aşa fuseserăm noi învăţaţi.
     Când am găsit soţia, am luat-o şi am făcut împreună cu ea tot ce mă învăţaseră. Şi ea s-a stins. Şi-a stins întâi cuvintele, apoi tăcerile. Văzuse tot ce mă învăţaseră. Şi mi-a lăsat după ea doar mirosul casei. Acela de pâine caldă şi mere coapte care se poate numi fericire.
     Şi pe Cristina.
     Uneori îmi apare în vis şi eu încă o rog să mă mai înveţe. Pentru că simt că tot nu ştiu. Mi-a dăruit-o numai mie pe Cristina. Mi se părea un înger, numai al meu. Mă rugam ei, copilă, aşa cum alţii se roagă Sfintei Fecioare, să fiu iertat. Pentru cuvintele şi tăcerile stinse ale soţiei mele. Iertat de a fi fost învăţat altfel. Iar Cristina, pe când avea vreo trei ani, mă ierta aşa cum numai copiii știu să ierte. 
    Apoi, când a crescut, a venit Jean şi eu am simţit că poate l-a adus soţia mea.
    Pentru că a venit la noi dintre străini.
    Pentru că am ştiut că încă mai trebuie să învăţ.
    Dar el nu venise la noi decât să picteze. Odată, înainte de a-l alunga, Jean a turnat vin roşu de-al nostru într-un pahar mare de sticlă. Nu era paharul potrivit, dar el nu ştia obiceiurile noastre. Paharul i s-a spart în mâini şi vinul roşu ca sângele s-a vărsat peste hainele lui de pictor. Era foarte ruşinat şi eu am râs de el. Mi se părea că e cam prost, la fel cu toţi cei veniţi din ţara lui. Aşa fusesem învăţat. Dar pata aceea de vin roşu nu s-a mai şters de pe şorţul lui. Se întunecase însă, aşa ca sângele închegat.
     Să învăţ cum să iubesc, doar asta nu mă învăţaseră.     
     Acum… Acum mi se pare că îl pot înţelege mult mai bine pe Jean. Mi-a fost adevăratul învăţător şi tablourile lui îmi sunt un fel de carte de învăţătură. Şi nu mai pot face decât asta. Iar bunul destin, pentru că bun mi-a fost odată ce mi-a îngăduit dureri atât de adânci, bunul destin spun, mă aduce acum în faţa acestei femei. Poate că lacrimile mi-au spălat ochii aşa cum ploaia de vară spală culorile cerului şi abia acum pot vedea. Are chipul la fel cu al Cristinei, îi seamănă. Statuia de la mormântul ei nu are culori în ochi. E dăltuită din cea mai albă marmură. Dar este ea, acum, aici, privindu-mă prin ochii căprui şi blânzi ai sufletului ei.
     Un cerc din culori, ca un curcubeu peste timp. Asta e tot. Pictat de mâna nevăzută a lui Jean. Mai miros încă în aerul primăverii florile de tei. Vor mirosi mereu. Şi teii vor înflori mereu. Şi noi vom trăi mereu. Doar atât.
      Domnul Henri tăcu.
...

No comments:

Post a Comment